Despre prieteni, prietenie și prietenii

In Uncategorized by Georgiana SpataruLeave a Comment

Se spune că fiecare om din viața noastră este o lecție sau o binecuvântare. Uneori, binecuvântarea se completează cu o lecție sau lecția este urmată de o binecuvântare. Învățăm de la cei care ne sunt prieteni despre binecuvântarea apropierii sau învățăm lecția încrederii în noi, în alții și înapoi în intuiția noastră. Suntem conectați iar nevoia noastră de conexiune se expandă asemeni Universului. Pe măsură ce devenim adulți și am etichetat deja relațiile cu membrii familiei noastre, ne alăturăm altora, asemeni nouă, cu care ne împărțim zilele, râsetele, trăirile și convingerile. Acestora le spunem prieteni. Ori, cei mai buni prieteni. Sunt unul, zece sau deja trăim cu gândul că prietenia e ceva rar.

Despre prieteni, prietenie și prietenii m-am întrebat adeseori și mai ales, cu fiecare dezamăgire trăită. M-am întrebat și astăzi și m-am gândit: ”Ce mi-ar spune Dumnezeu despre prieteni?”, ”Ce m-ar învăța Universul despre prietenie?”, ”Ce am avut de învățat până acum din prieteniile mele?”. Curiozitatea lipsită de atașamentul vreunei idei preconcepute și disponibilitatea de a da dezamăgirea pe învățare m-au plimbat în inima mea și minte, deopotrivă. Când inima suferă, mintea pare s-o certe și să-i spună: ți-am spus eu că trebuie să te temi, să fi în gardă, să fii prevăzător. Ți-am spus că va fi iar cum a mai fost… Inima, simte dincolo de tumultul minții și caută să învețe fără suferință, căci o inimă dispusă la iubire știe că vremea suferinței a trecut. 
Prietenii dezamăgesc. Prieteniile dezamăgesc și teama de a intra în prietenii o regăsesc în jurul meu și în mine. Schimbând locul din care privesc lucrurile, coborând în inimă și părăsind confortul minții care are toate răspunsurile și dacă nu, le fabrică proiectând, înțeleg că cea care a dezamăgit de fiecare dată în relațiim am fost eu. M-am amăgit pe mine când am inițiat acele relații speciale pe care le-am comparat cu celălalte relații. Aici, termenul „speciale” nu înseamnă ceva deosebit, ci pur și simplu, diferit de altele. Ce văd acum cu inima este indisponibilitatea mea de a vedea Dumnezeul din oameni și alegând să Îl văd doar în unii, pe care i-am făcut oamenii mei speciali. Cum să nu dezamăgească un om care a primit de la tine povara că doar tu îi poți fi apropiat, de încredere, doar tu îi poți oferi recunoaștere, afecțiune, adevăr și asta mereu și cu disponibilitate?! Suntem atât de sensibili încât uneori abia știm cine suntem și ce simțim. Cum am putea fi neîntrerupți în misiunea de a fi omul special al cuiva?! Simt că m-am amăgit pe mine când am ales să-i văd speciali doar pe unii, limitându-mi disponibilitatea de a iubi și a învăța de la toti cei din jurul, deopotriva.

Prietenii ne dezamăgesc atunci când noi le dăm roluri dictate de ego și cântărite de mândrie. Tu ești prietena mea și trebuie să îmi răspunzi la telefon. Tu, prietenul meu, vei fi de partea mea. Voi, prietenii mei, veți fi de acord cu mine, căci asta înseamnă să fii prieten. Oamenii, astfel se micesc în relații, nu cresc. Se amăgesc, nu se înalță. Ridică ziduri, nu generează siguranță. Ego-ul se recunoaște în celălalt și căutând confortul acceptării alege alianțe pe care și le solidifică în relații speciale. Mintea va justifica prietenia și implicarea ta în relația specială, judecând ceilalți oameni și celălalte relații. ”Tu ești prietenul meu, pentru că ești ca mine.”, este ceea ce ego-ul generează și inima noastră se atașează de ideea de împreună, unitate și afecțiune prin intermediul celui ori celor aleși ca fiind speciali

Considerând restul lumii altfel decât prietenii noștri speciali, instaurăm un fel de ură față de cei dinafara relațiilor noastre speciale. Lumea pare ceva de care să ne temem. Conchidem că nu te poți încrede în ceilalți, așa cum o faci cu prietenii tăi speciali iar când aceștia devin indisponibili pentru nevoile noastre, considerăm că am fost dezamăgiți. Ne încredem și mai puțin în Lume și egol triumfă: teme-te de toți și vei fi în sigurnață, astfel. 

Când îți privești relațiile de prietenie, când îți analizezi relațiile speciale, vei găsi nevoia ego-ului tău de a te face să ascunzi zidurile tale în zidurile celorlalți. Dar când obiectivul relațiilor tale va deveni apropierea și iubirea de oameni, inima se va relaxa și va uita instant obiectivul ego-ului. Inima poate iubi fără teamă, căci atunci când iubim fără motive speciale, e imposibil să fim răniți. Când privim lumea ca pe aproapele nostru, ne apropiem instant de Lume și mai departe, ne regăsim în părți din ea, înțelegând efectul întregului și al devenirii, împreună. 

Oamenii ne vor dezamăgi mereu, atâta timp cât noi îi vom amăgi cu disponibilitatea noastră de a fi ca ei și a le fi alături, fiind ca ei. Fiecare, în devenirea noastră, facem cele mai bune lucruri pe care le putem face. Uneori, trădăm cel mai bine, mințim ori furăm din așteptările celuilalt. Pentru că asta este ceea ce noi, sau ei știm să facem cel mai bine, în acel moment. Vezi cum, motivul pentru care ai ales relația specială, dorința de a fi protejat și a te știi ferit de ”răutatea” lumii, ferecat în relațiile speciale este un mecanism de apărare cu tăiș dublu: te ferește de lumea cea rea și îți menție slăbiciunile în relația specială. 

Când alegem să îi privim pe toți cei din jurul nostru ca fiindu-ne prieteni, observăm că răul pe care aceștia pot să ni-l facă este doar cel pe care noi înșine suntem capabili să ni-l producem. O inimă disponibilă să iubească lumea este o inimă ce nu poate fi rănită, ba chiar împuternicită de propria-i iubire pe care o va recunoaște – sau inspira și în cel de lângă, privindu-l ca frate, nu ca oponent. 

Leave a Comment