Primele trei întrebări pe care un părinte ar trebui să le adreseze copilului său adult

In Uncategorized by Georgiana Spataru1 Comment

Acest articol s-ar putea numi ‘Scrisoare către părinți’, orice vârstă ar avea ei și oricât de mari le-ar fi copiii. Nu știu dacă se potrivește sau se va potrivi tuturor generațiilor de părinți și copii, de acum încolo, dar nouă, celor cu ‘cheia în gât’, decideți voi dacă ne sunt potrivite aceste rânduri.

Suntem generația cu ‘eu te-am făcut, eu te omor’, ce pare astăzi o profeție auto-împlinită, cel puțin spiritual și emoțional. Prea obosiți de munca pe care voi, părinții, nu o înțelegeți, secați de energia orelor petrecute în trafic, a legilor tot mai mult de partea nelegiuiților pe care voi îi votați, obișnuiți cu ratele băncilor pe care voi nu le-ați cunoscut, înțelegem greu lumea voastră și reacționăm la orice comparație cu voi sau cu trecutul vostru.
Suntem sensibili, ne enervăm des, suferim de boli despre care voi abia ați auzit, vă sunăm lipsiți de energie, vă vizităm rar și suntem deja obișnuiți cu o vină care ne definește deja și căreia îi căutăm sursa. Ne simțim de vină. Suntem obosiți de vină. Ne simțim vinovați pentru că nu suntem cine voi ați crezut că vom fi, pentru că voi nu mai sunteți cei cu care am crescut. Ne simțim vinovați pentru că limba voastră nu mai găsește înțelegerea cuvintelor noastre. Suntem vinovați că mâncăm altfel decât ne-ați îmbuibat (ar fi trebuit să zic educat!) și ne creștem copiii altfel decât ne-ați crescut. Ne simțim vinovați pentru că ne temem că vom fi ca și voi și cel mai tare ne învinovățește faptul că nu știm cum să vă facem să fiți ca noi. Ori măcar să fiți cu noi…

Noi, copiii voștri, căutăm fericirea și să atingem acea viață armonioasă la care aspirăm, pe care am văzut-o în filme, despre care am citit și ne-au scris înțelepții și pe care poate puțini am trăit-o acasă. Să fim oamenii buni ai lumii de astăzi presupune să ne dezbrăcăm de educația primită și să ne reeducăm. Iar asta e valabil pentru fiecare, indiferent de vârstă ori preocupare.
Când renunțăm la ce ne-ați învățat, nu renunțăm la voi, părinți dragi! Nu plecăm de acasă împotriva voastră, ci sprijinindu-ne de cine am devenit prin voi, pentru a cunoaște lumea! Desigur, nu tot ce ne-ați învățat a fost de rău, dar răul anilor copilăriei și devenirii noastre nu poate fi vindecat cu ridicări din umeri sub scuza ‘atât am știut’ și nici uitat, pentru a continua să facem aceleași lucruri pe care le-ați făcut voi. Lumea pentru care ne-ați educat, nu există. Ea nu e de găsit pentru noi, dar este singura la care voi vă raportați iar asta ne face să ne fie greu să fim împreună…

Partea de care trebuia să avem parte dacă învățam, luptăm din greu pentru ea, uneori strângând din dinți când ni se explică ‘științific’ că elevul de 8 este azi omul de 10. Un curs de auto apărare, de vorbit liber sau măcar o tabără de supraviețuire ne-ar fi fos mai de folos lumii ăsteia!
Unde mama a dat a crescut doar frustrare, lacrimi, rușine, neputință, abandon, frică iar astăzi, ca părinți, învățăm să vorbim în loc să lovim și cu toate astea, cuvintele noastre ne biciuiesc copiii. Vina resimțită o diluăm în cursuri despre cum să știm să trăim fără nevoia de ură, vinovăție, judecată. Se întâmplă ca atunci când vă povestim de toate astea să ne duceți înapoi în lumea voastră, surzi și nedoritori ca de acum să ne lăsați să vă educăm și noi pe voi.
Bătaia e ruptă dintr-un Rai din care ne-am hotărât să plecăm – din nou, deznădăjduiți că dumnezeul de care vom da este ‘cel bun’. New Age’ul spiritualității ne-a învățat acum că Dumnezeu este în noi dar iată, pentru a concepe un Dumnezeu Atotputernic, avem din nou de curățat toate slăbiciunile din noi. Vă scuipați în sân de fiecare dată când vă vorbim de libertatea minții și preferați să faceți ce spune popa, pe care-l ghiftuiți din pensia voastră mică. Și pentru asta ne simțim vinovați!
Noi umblăm să vedem lumea, când voi cunoașteți cu ochii închiși fiecare groapă a cartierului și orice încercare de a vă duce din zona voastră de confort, o îngropați în justificări pe care noi nu le mai putem pricepe. Deja faptul că nu le mai putem pricepe e ceea ce ne ridică un pic ochii spre cer, căci e un semn al depășirii educației noastre: noi nu mai suntem cei de ieri și nici copiii pe care i-ați crescut! Suntem niște oameni mari, tot mai mari. Veniți cu noi?! Sau măcar, haideți pe la noi…

Mame și tați, lumea pentru care ne-ați educat nu există, dar asta nu e vina voastră. Ce bine ne-ar fi dacă am decide să încetăm să vorbim despre vină, căci iubirea dintre noi e deja împovărată de judecata a cum trăim, gândim… Suntem în Lumea Nouă, împreună, îngrijorați unii pentru alții: voi că nu vă ascultăm, noi, pentru că nu vă înțelegem. Haideți cu noi, haideți să povestim, hai să lăsăm posibil ca ceea ce noi avem să vă învățăm de aici înainte v-ar putea fi potrivit. Haideți pe la noi și în loc să ne întrebați dacă v-am uitat, dacă vă înțelegem, dacă ne mai gândim la voi, puneți-ne acele întrebări pe care un copil de orice vârstă, ar vrea să le audă de la părintele său: Cum să îți fiu util, cum să te sprijin, ce să îți dau ca să nu te oprești din crescut?

Comments

  1. Melinda Zerkula

    Excelent articol, Georgiana 😀. Minunate idei ai asternut in cuvinte, si, cu toate ca nu ma regasesc in capitolul ,,bataie,, fiind un copil caruia i s-a explicat in loc de a fi pedepsit, tot ma emotioneaza profund. Ai mare dreptate in ceea ce spui.

Leave a Comment